"Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii, care au primit impunerea mâinilor "nu pentru preoţie, ci pentru slujire. Pentru hirotonirea la diaconat, numai episcopul impune mâinile, semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu episcopul în îndatoririle "diaconiei" sale.
Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos.Hirotonirea îi marchează cu o pecete ("caracter") pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut "diacon", adică slujitorul tuturor. Îndatoririle diaconilor sunt, între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine, mai ales a Euharistiei, să o distribuie, să asiste la căsătorie şi să o binecuvânteze, să proclame Evanghelia şi să predice, să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate.
După Conciliul Vatican II, Biserica latină a restabilit diaconatul "ca treaptă proprie şi pemanentă a ierarhiei “ în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. Diaconatul permanent, care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi, constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. Într-adevăr, e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală, fie în viaţa liturgică şi pastorală, fie în opere sociale şi caritative, "să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental; al diaconatului.
În virtutea sacramentului Preoţiei, preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. Darul spiritual pe care l-au primit la hirotonire îi pregăteşte nu pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru o misiune de mântuire de dimensiune universală, "până la marginile pământului, "pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia.
"Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică în care, acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi, în jertfa Liturghiei, actualizează şi aplică până la venirea Domnului, Jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca Victimă nepătată. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică.
"Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal, ajutoare şi instrumente ale acestuia, chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu, preoţii alcătuiesc, împreună cu Episcopul lor, o unică preoţime, distribuită, desigur, pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac, într-un fel, prezent pe Episcop, căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos, luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija.Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii săi, fiii săi, fraţii săi şi prietenii săi şi că ei, la rândul lor, îi datorează iubire şi ascultare.
"Preoţii, constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi, sub ascultarea Episcopului propriu.Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care, în timpul ritualului hirotonirii, preoţii impun la rândul lor mâinile, după episcop.